marți, 22 martie 2016

Doina Jela, VILLA MARGARETA


Se mai verifică încă o dată impresia dintotdeauna că o carte este portretul autorului ei. Villa Margareta nu este o carte care să te lase să te împrietenești ușor cu ea, dar, odată ce se înnoadă legătura între cititor și text, relația devine indestructibilă. O carte densă, de substanță, un roman în care, în filigran, se simte cunoașterea abisurilor omenești, acumulată de Doina Jela în cele aproape trei decenii de cercetare a istoriei recente și recristalizată într-o formă literară expresivă și fină. Cititorul este invitat să privească o scenă pe care evoluează suflete absolut diferite unul de celălalt, în complexitatea unei lumi recreate ca un întreg unitar, cu o logică inexorabilă. Și să descopere treptat că, printr-o alchimie al cărei secret nu stă la îndemâna oricărui mânuitor al literelor, creatoarea lor le-a investit cu un fel de similaritate subtilă, care te determină să gândești că sunt poate fațete ale unuia și aceluiași suflet omenesc, pe rând curajos și slab, iubitor și trădător, înalt și căzut din înalt. Personaje-pilon, solide, care susțin structura romanului, eroina grație căreia conglomeratul faptelor și sentimentelor se înscrie în realitate, Vlad, Letiția, Digei, Rafael, multe alte prezențe care ocupă câte un loc mai marcat sau episodic în economia evenimentelor, dar a căror lipsă ar știrbi ritmul povestirii, se zbat pe trama ultimelor decenii, împletindu-și viețile, iubirile, trădările și suferințele.
Așa cum spuneam, o carte bună poartă, sublimat în ea, chipul autorului ei. Villa Margareta nu face excepție. Puternică și delicată, rezervată, dar generoasă și caldă, cartea îți devine prietenă și știi că, de-a lungul anilor, o vei regăsi cu aceeași bucurie ca și atunci când ai citit-o pentru prima oară.

joi, 18 februarie 2016

Mici comori bucureștene


În sfârșit, una dintre micile comori bucureștene care mi-au bucurat copilăria și-a reluat locul în foișorul renovat al Vilei Minovici. 
Clopoțeii colorați de cristal sună iarăși diafan, la fel ca atunci când aveam vreo șapte ani și tatăl meu mă ducea de mână până la fântâna Miorița, ca să-i ascultăm împreună. 
O amintire frumoasă face din nou parte din viața Bucureștilor și, poate, a copiilor orașului.

Fotografiile clopoțeilor aparțin lui Cristian Oeffner Oprea, căruia îi mulțumesc
 pentru permisiunea de a le publica pe blog

Din aceleași vremuri îmi aduc aminte cum mă ducea tata la muzeu, unde treceam plini de venerație prin fața pânzelor neprețuite de pe pereți, zăbovind la unele, cu ochii ațintiți pe detalii, șoptindu-ne la ureche comentariile. Nici prin gând nu ne-ar fi trecut să vorbim cu voce tare în catedrala artelor.


Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plăcea sala cu artă extrem-orientală.  Copilul de 7-8 ani înțepenea uluit în fața câte unui minuscul personaj cu aer înțelept, a obiectelor lucrate cu infinită răbdare. Eram fascinată mai ales de o piesă mare, probabil de cuarț roz, ca o dantelărie împodobită cu lanțuri din același material translucid, și despre care tata îmi explica de fiecare dată că a fost sculptată dintr-o singură bucată, inclusiv lanțurile de cuarț care o împodobeau.


Atâta măiestrie mi se părea nepământeană și, de fiecare dată, mă uitam îndelung la împletiturile complicate și la lănțișoare, căutând măcar un loc în care să văd o lipitură, o îmbinare pe care să i-o pot arăta tatălui meu și să-i spun: „uite, nu e dintr-o singură bucată!”.
Inutil să spun că n-am găsit-o niciodată.


Mărunta – sau poate nu chiar mărunta – comoară orientală din muzeu încă nu a fost redată bucureștenilor, sălile care ar trebui să o adăpostească așteaptă încă renovarea.
Dar mă gândesc cu drag la ziua când colecția de artă extrem orientală de la Muzeul Național de Artă își va deschide din nou porțile.  
Mă voi duce atunci să revăd mica minune, cu speranța că voi retrăi sentimentul miraculos din copilărie, la fel ca la auzul clopoțeilor de cristal.
Poate voi găsi vreo îmbinare ascunsă pe care, peste bariera dintre lumea viilor și lumea luminii, i-o voi arăta tatălui meu. Poate că n-o voi găsi.

Poate că voi vedea că bătrâna sculptură nu e din cuarț roz.
Cu siguranță că e din materia din care se fac visele…  


Copyright Silvia Colfescu, 2016

vineri, 5 februarie 2016

Politicieni bogați? Țară săracă? Nimic nu se schimbă...

Iată un articol pe care Mihail Sebastian, redutabil gazetar (pe lângă calitățile sale de scriitor, dramaturg, memorialist), l-a publicat în Cuvântul în 1931. Cei care-și închipuie că numai în România zilelor noastre există politicieni care se îmbogățesc din... politică se vor liniști constatând că Hrebenciucii, Becalii, Voiculeștii etc. ai zilelor noastre sunt de fapt "nepoții" mai prost-crescuți, mai grosolani și mai lacomi ai politicienilor interbelici, și ei, la rândul lor, demni urmași ai politicienilor care i-au precedat. Să fie oare un semn că degeaba nădăjduim la mai bine? 

Imagine Internet


Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu[1] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.
E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specială de inşi bogaţi. Sunt „îmbogăţiţii de guvern”. (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: „îmbogăţiţii de război”.) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.
Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare „îmbogăţit de guvern” să se deschidă o fişă specială.
Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.
Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.
Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.
Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie „îmbogăţirea lui de guvern”. Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.
Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.
Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele „aproape oneste”, 90 la sută e prea de ajuns.
Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.
Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul „îmbogăţiţilor de guvern” la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.
Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.
Măsura de altminteri nu e nouă.
Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.
Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.
Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.
Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. „Îmbogăţiţii de guvern” să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.
Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1



[1] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

vineri, 1 ianuarie 2016

2016 cu noroc!


Tuturor prietenilor care-mi fac bucuria de a citi gândurile înșirate pe acest blog le urez ca lumina de sărbători să le înflorească toate ceasurile acestui an. La mulți ani!

duminică, 15 noiembrie 2015

Filmul Independence Day și războiul ISIS cu Europa

Steagul francez în bernă la Elysee

Îmi plac filmele. Inclusiv cele pe care intelectualii de marcă le consideră cu amuzat dispreț. Ca atare, mă uit cu nesaț la tot soiul de prostii, inclusiv la superproducțiile americane și, culmea caraghioslâcului, deseori învăț câte ceva folositor chiar și din cea mai tâmpă și mai răsuflată făcătură.

Nu e cazul lui Independence Day: este o respectabilă operă a unui respectat regizor. Și nu spun asta ridicând superior din sprânceană. În plus, mi-a dat ocazia să aflu unul dintre cele mai prețioase adevăruri de care trebuie să ții seama în viață. Să mă explic:

Dintotdeauna am crezut în semeni, în animalul înzestrat cu rațiune. Dintotdeauna am considerat adevărată maxima care spune că a înțelege înseamnă a iubi. Sau măcar a suporta. Am considerat că rațiunea conduce sine qua non la înțelegere. Și că înțelegerea este fundamentul păcii.
Filmul cu pricina este despre niște alieni care invadează Pământul. Ucid și distrug. Până la urmă, doi eroi pătrund cu o mică navă în imensa navă-mamă a alienilor și, după diverse peripeții, unul dintre ei, vizibil nedumerit și disperat, îi adresează întrebarea-cheie unei  căpetenii a invadatorilor:
– Ce vreți de la noi?
Era clar că, la fel ca și mine, aștepta un răspuns al unei ființe raționale, o negociere, o explicație, în urma căreia omenirea și invadatorii să găsească termenii unei înțelegeri, o modalitate de supraviețuire pentru ambele specii.
Îmi aduc aminte uluirea înfiorată cu care am auzit răspunsul:
– To die… Să muriți.
Clar, sec, fără alternativă.

Într-o străfulgerare, am înțeles că pot exista ființe înzestrate cu rațiune, dar lipsite de posibilitatea de înțelegere, ființe cu o structură și o  istorie care nu le permit accesul în acea zonă a psihologiei umane unde sunt situate empatia, acceptarea existenței cuiva diferit, respectul față de viață.
Eroii au făcut ceea ce ar fi făcut alienii, adică le-au răspuns pe limba lor: i-au distrus. Omenirea a fost salvată. Am primit cu bucurie happy-end-ul.

Cred că și acum omenirea se află în aceeași situație.
Printre nenumărații nefericiți pe care îi ucid, îi torturează, îi gonesc din țara lor, printre sutele de mii de nevinovați care fug de ei și își caută salvarea, se strecoară în Europa alieni. Ființele acelea care-și spun ISIS și care decapitează, violează, taie mâini, ucid zeci, sute, mii de oameni nevinovați, distrug tezaurele de artă ale omenirii și fac din asta o mândrie și o profesiune de credință nu sunt oameni, sunt alieni. Unii dintre ei au trăit printre noi, au avut posibilitatea, ca animale înzestrate cu rațiune, să-și însușească măcar o parte din codul de legi după care trăim. Dar n-au făcut-o. Nu ne îngăduie pe noi, cei care nu trăim după aceleași legi cumplite care-i călăuzesc.
Vor să murim.
Clar, sec, fără alternativă.

Știu că sunt oameni, știu că ar trebui să găsim o cale prin care să-i facem să înțeleagă respectul nostru față de viață, dar nu cred că se va putea.

Cred că va trebui să găsim niște eroi.

marți, 3 noiembrie 2015

Vinovați

                                               Foto Alex Mihăileanu

Lista e lungă.
Și se poate discuta mult pe marginea ei.
Dar sunt câțiva pe listă a căror vină e indiscutabilă.

Primarul Piedone. Fie că a semnat „ca primarul”, fără să știe ce semnează, fie că a știut ce semnează, dar au existat niște „argumente” care l-au convins. Nu insist, știe toată lumea despre ce vorbesc. Oricum, de vinovat e VINOVAT.
Proprietarii clubului. Fie că, din inconștiență tinerească, au căptușit clubul cu burete inflamabil, „că doar tot merge și-așa”, fie că, zdrobiți sub poverile cu care generosul nostru stat își copleșește investitorii mici și mijlocii (că ăia mari au alte mijloace cu care „se descurcă”), au optat pentru acest burete mai ieftin, în lipsă de bani. Nu insist, știu toți micii investitori despre ce vorbesc. Oricum, de vinovați sunt VINOVAȚI.

Guvernul Ponta și TOATE guvernele care l-au precedat. Fiecare guvern, la rândul lui, a adâncit exponențial corupția pe care a moștenit-o, mergând înapoi în timp până la celebrul guvern Roman din ’90, inițiatorul direcției pe care s-a așezat de-atunci cu fermitate democrația originală românească. Așa am ajuns de poveste, singura țară din lume cu prim-ministru penal, hoț dovedit, și cu primarul capitalei prins cu mita în buzunar și vârât la răcoare.  Guvernul Ponta este responsabil direct de ceea ce se întâmplă ACUM în Țara Românească – adică de corupția care se adâncește și se generalizează înnebunitor, de hoția care a devenit o stare de normalitate, de nepăsarea criminală a autorităților la adresa poporului de care răspund. A tuturor autorităților românești aflate direct sub conducerea guvernului condus de Victor Ponta. Nu insist, știm toți despre ce vorbesc. VINOVAT.

 Noi. Pentru că îi răbdăm. Pentru că acceptăm că „merge și-așa” și, la rândul nostru, facem din concesie felul nostru de viață. Pentru că nu avem demnitate, nu ne respectăm pe noi înșine și acceptăm să trăim într-o țară în care fărădelegea e normală, în care plagiatul (adică hoția) e fleac, în care nerespectarea legii nu contează, în care un infractor care adună milioane de euro din hoții și din șpăgi e „deștept”. Și, din când în când, mai fentăm și noi legea, măcar așa, puțintel: mai parcăm acolo unde nu e voie, mai aruncăm o hârtioară pe jos, fleacuri dintr-astea. Merge și-așa. VINOVAȚI.

Sper ca pierderea atâtor vieți omenești să ne dea tuturor de gândit. Viața e scurtă și e păcat să o trăiești altfel decât curat, într-un loc curat.

UPDATE 4 noiembrie: Dl Ponta, simțind, în sfârșit, în... spate lovitura de mătură dată de manifestația de ieri, a demisionat. Ceea ce nu-l absolvă de judecată și de plata pentru toate matrapazlâcurile din care a făcut moneda curentă a vieții politice a României din ultimii ani.
Dl. Piedone tace ca... mortul în păpușoi (zicala românească e încă mai sugestivă). Demisia, ceva?

vineri, 23 octombrie 2015

Un eveniment bucureștean: lansare de carte la Ateneul Român

Miercuri seara, la Ateneu, unde vom fi găzduiți în fermecătorul foaier, îi așteptăm pe toți iubitorii istoriei, ai monarhiei, ai mașinilor clasice, ai vechiului București, ai eleganței și stilului.
Mulți sau puțini, cine știe, ne vom aduna în acest decor de vis, impregnat de personalitatea antecesorilor noștri, clădit din dragostea lor de frumos, loc ales al culturii bucureștene.
Vom vorbi despre vraja unui automobil unic, al cărui destin l-a purtat de pe culmile splendorii regale până aproape de dispariția în clisa "bunăstării și egalității" din epoca dictaturii proletariatului.
Vom vorbi despre cel care i-a fost primul proprietar, Majestatea Sa Regele Mihai, a cărui aniversare o vom sărbători peste două zile, și vom vorbi despre cel care l-a salvat de la pieire și i-a redat splendoarea de altădată, jurnalistul și scriitorul Radu Portocală.
Va fi o oră dedicată vechiului și adevăratului București, personalităților care i-au marcat istoria, frumuseții lui aristocrate, care dăinuiește până în zilele noastre, știută sau neștiută.
Vor fi alături de noi oameni care cunosc și iubesc orașul și minunile lui, și care ne vor deschide o poartă spre înțelegerea și cunoașterea acestui București, zestrea noastră, a bucureștenilor, o bogăție de care ar trebui să fim mândri.
Miercuri seara, la Ateneu...