vineri, 5 februarie 2016

Politicieni bogați? Țară săracă? Nimic nu se schimbă...

Iată un articol pe care Mihail Sebastian, redutabil gazetar (pe lângă calitățile sale de scriitor, dramaturg, memorialist), l-a publicat în Cuvântul în 1931. Cei care-și închipuie că numai în România zilelor noastre există politicieni care se îmbogățesc din... politică se vor liniști constatând că Hrebenciucii, Becalii, Voiculeștii etc. ai zilelor noastre sunt de fapt "nepoții" mai prost-crescuți, mai grosolani și mai lacomi ai politicienilor interbelici, și ei, la rândul lor, demni urmași ai politicienilor care i-au precedat. Să fie oare un semn că degeaba nădăjduim la mai bine? 

Imagine Internet


Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu[1] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.
E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specială de inşi bogaţi. Sunt „îmbogăţiţii de guvern”. (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: „îmbogăţiţii de război”.) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.
Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare „îmbogăţit de guvern” să se deschidă o fişă specială.
Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.
Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.
Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.
Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie „îmbogăţirea lui de guvern”. Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.
Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.
Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele „aproape oneste”, 90 la sută e prea de ajuns.
Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.
Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul „îmbogăţiţilor de guvern” la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.
Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.
Măsura de altminteri nu e nouă.
Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.
Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.
Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.
Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. „Îmbogăţiţii de guvern” să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.
Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1



[1] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

vineri, 1 ianuarie 2016

2016 cu noroc!


Tuturor prietenilor care-mi fac bucuria de a citi gândurile înșirate pe acest blog le urez ca lumina de sărbători să le înflorească toate ceasurile acestui an. La mulți ani!

duminică, 15 noiembrie 2015

Filmul Independence Day și războiul ISIS cu Europa

Steagul francez în bernă la Elysee

Îmi plac filmele. Inclusiv cele pe care intelectualii de marcă le consideră cu amuzat dispreț. Ca atare, mă uit cu nesaț la tot soiul de prostii, inclusiv la superproducțiile americane și, culmea caraghioslâcului, deseori învăț câte ceva folositor chiar și din cea mai tâmpă și mai răsuflată făcătură.

Nu e cazul lui Independence Day: este o respectabilă operă a unui respectat regizor. Și nu spun asta ridicând superior din sprânceană. În plus, mi-a dat ocazia să aflu unul dintre cele mai prețioase adevăruri de care trebuie să ții seama în viață. Să mă explic:

Dintotdeauna am crezut în semeni, în animalul înzestrat cu rațiune. Dintotdeauna am considerat adevărată maxima care spune că a înțelege înseamnă a iubi. Sau măcar a suporta. Am considerat că rațiunea conduce sine qua non la înțelegere. Și că înțelegerea este fundamentul păcii.
Filmul cu pricina este despre niște alieni care invadează Pământul. Ucid și distrug. Până la urmă, doi eroi pătrund cu o mică navă în imensa navă-mamă a alienilor și, după diverse peripeții, unul dintre ei, vizibil nedumerit și disperat, îi adresează întrebarea-cheie unei  căpetenii a invadatorilor:
– Ce vreți de la noi?
Era clar că, la fel ca și mine, aștepta un răspuns al unei ființe raționale, o negociere, o explicație, în urma căreia omenirea și invadatorii să găsească termenii unei înțelegeri, o modalitate de supraviețuire pentru ambele specii.
Îmi aduc aminte uluirea înfiorată cu care am auzit răspunsul:
– To die… Să muriți.
Clar, sec, fără alternativă.

Într-o străfulgerare, am înțeles că pot exista ființe înzestrate cu rațiune, dar lipsite de posibilitatea de înțelegere, ființe cu o structură și o  istorie care nu le permit accesul în acea zonă a psihologiei umane unde sunt situate empatia, acceptarea existenței cuiva diferit, respectul față de viață.
Eroii au făcut ceea ce ar fi făcut alienii, adică le-au răspuns pe limba lor: i-au distrus. Omenirea a fost salvată. Am primit cu bucurie happy-end-ul.

Cred că și acum omenirea se află în aceeași situație.
Printre nenumărații nefericiți pe care îi ucid, îi torturează, îi gonesc din țara lor, printre sutele de mii de nevinovați care fug de ei și își caută salvarea, se strecoară în Europa alieni. Ființele acelea care-și spun ISIS și care decapitează, violează, taie mâini, ucid zeci, sute, mii de oameni nevinovați, distrug tezaurele de artă ale omenirii și fac din asta o mândrie și o profesiune de credință nu sunt oameni, sunt alieni. Unii dintre ei au trăit printre noi, au avut posibilitatea, ca animale înzestrate cu rațiune, să-și însușească măcar o parte din codul de legi după care trăim. Dar n-au făcut-o. Nu ne îngăduie pe noi, cei care nu trăim după aceleași legi cumplite care-i călăuzesc.
Vor să murim.
Clar, sec, fără alternativă.

Știu că sunt oameni, știu că ar trebui să găsim o cale prin care să-i facem să înțeleagă respectul nostru față de viață, dar nu cred că se va putea.

Cred că va trebui să găsim niște eroi.

marți, 3 noiembrie 2015

Vinovați

                                               Foto Alex Mihăileanu

Lista e lungă.
Și se poate discuta mult pe marginea ei.
Dar sunt câțiva pe listă a căror vină e indiscutabilă.

Primarul Piedone. Fie că a semnat „ca primarul”, fără să știe ce semnează, fie că a știut ce semnează, dar au existat niște „argumente” care l-au convins. Nu insist, știe toată lumea despre ce vorbesc. Oricum, de vinovat e VINOVAT.
Proprietarii clubului. Fie că, din inconștiență tinerească, au căptușit clubul cu burete inflamabil, „că doar tot merge și-așa”, fie că, zdrobiți sub poverile cu care generosul nostru stat își copleșește investitorii mici și mijlocii (că ăia mari au alte mijloace cu care „se descurcă”), au optat pentru acest burete mai ieftin, în lipsă de bani. Nu insist, știu toți micii investitori despre ce vorbesc. Oricum, de vinovați sunt VINOVAȚI.

Guvernul Ponta și TOATE guvernele care l-au precedat. Fiecare guvern, la rândul lui, a adâncit exponențial corupția pe care a moștenit-o, mergând înapoi în timp până la celebrul guvern Roman din ’90, inițiatorul direcției pe care s-a așezat de-atunci cu fermitate democrația originală românească. Așa am ajuns de poveste, singura țară din lume cu prim-ministru penal, hoț dovedit, și cu primarul capitalei prins cu mita în buzunar și vârât la răcoare.  Guvernul Ponta este responsabil direct de ceea ce se întâmplă ACUM în Țara Românească – adică de corupția care se adâncește și se generalizează înnebunitor, de hoția care a devenit o stare de normalitate, de nepăsarea criminală a autorităților la adresa poporului de care răspund. A tuturor autorităților românești aflate direct sub conducerea guvernului condus de Victor Ponta. Nu insist, știm toți despre ce vorbesc. VINOVAT.

 Noi. Pentru că îi răbdăm. Pentru că acceptăm că „merge și-așa” și, la rândul nostru, facem din concesie felul nostru de viață. Pentru că nu avem demnitate, nu ne respectăm pe noi înșine și acceptăm să trăim într-o țară în care fărădelegea e normală, în care plagiatul (adică hoția) e fleac, în care nerespectarea legii nu contează, în care un infractor care adună milioane de euro din hoții și din șpăgi e „deștept”. Și, din când în când, mai fentăm și noi legea, măcar așa, puțintel: mai parcăm acolo unde nu e voie, mai aruncăm o hârtioară pe jos, fleacuri dintr-astea. Merge și-așa. VINOVAȚI.

Sper ca pierderea atâtor vieți omenești să ne dea tuturor de gândit. Viața e scurtă și e păcat să o trăiești altfel decât curat, într-un loc curat.

UPDATE 4 noiembrie: Dl Ponta, simțind, în sfârșit, în... spate lovitura de mătură dată de manifestația de ieri, a demisionat. Ceea ce nu-l absolvă de judecată și de plata pentru toate matrapazlâcurile din care a făcut moneda curentă a vieții politice a României din ultimii ani.
Dl. Piedone tace ca... mortul în păpușoi (zicala românească e încă mai sugestivă). Demisia, ceva?

vineri, 23 octombrie 2015

Un eveniment bucureștean: lansare de carte la Ateneul Român

Miercuri seara, la Ateneu, unde vom fi găzduiți în fermecătorul foaier, îi așteptăm pe toți iubitorii istoriei, ai monarhiei, ai mașinilor clasice, ai vechiului București, ai eleganței și stilului.
Mulți sau puțini, cine știe, ne vom aduna în acest decor de vis, impregnat de personalitatea antecesorilor noștri, clădit din dragostea lor de frumos, loc ales al culturii bucureștene.
Vom vorbi despre vraja unui automobil unic, al cărui destin l-a purtat de pe culmile splendorii regale până aproape de dispariția în clisa "bunăstării și egalității" din epoca dictaturii proletariatului.
Vom vorbi despre cel care i-a fost primul proprietar, Majestatea Sa Regele Mihai, a cărui aniversare o vom sărbători peste două zile, și vom vorbi despre cel care l-a salvat de la pieire și i-a redat splendoarea de altădată, jurnalistul și scriitorul Radu Portocală.
Va fi o oră dedicată vechiului și adevăratului București, personalităților care i-au marcat istoria, frumuseții lui aristocrate, care dăinuiește până în zilele noastre, știută sau neștiută.
Vor fi alături de noi oameni care cunosc și iubesc orașul și minunile lui, și care ne vor deschide o poartă spre înțelegerea și cunoașterea acestui București, zestrea noastră, a bucureștenilor, o bogăție de care ar trebui să fim mândri.
Miercuri seara, la Ateneu...

duminică, 4 octombrie 2015

Jaguarul Regelui Mihai – o mașină de legendă… o soartă de poveste



În anul 1937, viața părea să-i surâdă statornic viitorului Rege Mihai I: era un Principe tânăr și frumos, adorat de popor, având în perspectivă urcarea pe tronul unei țări pornite pe calea prosperității și a civilizației.
La împlinirea vârstei de 16 ani, pe când se pregătea să intre în armată, Guvernul, prin Ministerul Aerului, cunoscând pasiunea pentru mecanică a Principelui, a hotărât să-i dăruiască un automobil de marcă.
Regele Mihai la volanul Jaguarului

În 1937, firma englezească Standard Swallow, din care s-a născut prestigioasa uzină Jaguar, a început fabricarea modelului SS Jaguar 100, din care s-au produs, între 1937 și 1941, un număr de 116 exemplare. Primul dintre acestea a fost oferit de Guvern Marelui Voievod de Alba-Iulia.
"Jaguar SS100 - 1937 publicity photo" by Source (WP:NFCC#4). Licensed under Fair use via Wikipedia - https://en.wikipedia.org/wiki/File:Jaguar_SS100_-_1937_publicity_photo.jpg#/media/File:Jaguar_SS100_-_1937_publicity_photo.jpg

Destinul întortocheat al acestei mașini îi conferise dintru început caracterul unei mașini de colecție: este nu numai o mașină regală, nu numai o creație superb desenată și excelent dotată tehnic, ci și prima dintr-o serie foarte scurtă. Încă un amănunt: este primul automobil pe calandra căruia apare vestita figurină-jaguar care, de-atunci, împodobește mașinile de această marcă.
Amănuntele tehnice ale acestei minuni pot fi găsite în cartea lui Radu Portocală, Istoria întortocheată a Jaguarului Albastru, care va apărea foarte curând sub sigla editurii Vremea. Destul să spunem că, la vremea ieșirii din ateliere, atingea 164 km/h, viteză pe care o poate atinge și astăzi, în urma unei restaurări pe cât de minuțioase pe atât de costisitoare, care i-a redat pe deplin calitățile inițiale.
Splendoarea mașinii regelui Mihai i-a atras încă de la început admirația nemărginită a multor fani. Unul dintre cei mai pasionați, inginerul Alexandru Frim, mai cunoscut ca îndrăznețul aviator Dudu Frim, pilot de încercare la I.A.R. Braşov, campion naţional şi mondial de bob și participant la curse auto, a reușit să cumpere Jaguarul în 1945.
Dudu Frim (worldwar2.ro)

Mirobolantele proiecte de participări cu automobilul la curse internaționale au fost aduse la neant de noile condiții politice din România, care pentru Alexandru Frim s-au tradus în închisoare și consecvente persecuții.
Dudu Frim la volanul Jaguarului (worldwar2.ro)

În 1963, Frim vinde automobilul, deja aflat într-o stare nu prea bună de conservare, unui alt mare pasionat, avocatul Toma Suciu din Cluj. Vânzarea nu a decurs fără peripeții, descrise de asemenea în cartea lui Radu Portocală.
Jaguarul, vopsit în galben, la vremea când era în posesia avocatului Toma Suciu 
(mulțumiri Oanei Suciu, care ne-a comunicat fotografia)

De la văduva avocatului o cumpără autorul cărții în 1973, după alte aventuri nu lipsite de intervenția miraculoasă a hazardului. Începe o lungă și frustrantă campanie de restaurare a minunăției, adăpostite între timp prin curțile prietenilor și, uneori, chiar pe câte o stradă mai liniștită. 
Din această perioadă datează amintirile mele legate de Jaguar, lângă care stăteam lungi după-amiezi de vară sub un copac de pe strada Dogarilor, alături de viitorul jurnalist și de vreo trei prieteni de-ai lui pasionați de automobile, care meștereau cu râvnă în speranța de a reface splendoarea adormită a mașinii regale.
Regele Mihai - un pasionat de mecanică

Din când în când, dărâmați de căldura toridă a verilor bucureștene, ne duceam cu toții la câteva case distanță, să ne răcorim în vila ex-somptuoasă a unui general din alte vremuri, al cărui fiu (doctor în drept de la Bonn, dacă nu mă-nșel), se recalificase cu succes în meseria de tinichigiu auto. Fostul jurist actualmente om al muncii din București (vorba lui Ilf și Petrov) ne întâmpina îmbrăcat în haine ponosite. Mă fascinau papucii lui de casă, de fapt niște pantofi cărora le dispăruse călcâiul, presat prin îndelunga călcare asupră-i. Fojgăia amabil în jurul nostru, aducându-ne apă la gheață și mici tratații, interesându-se de progresele în restaurarea automobilului și oferind mici sfaturi profesionale tinichigerești.
Nu mult după aceea, Radu Portocală, nemaisuportând atmosfera plină de neprevăzut în care trăia în „cea mai dreaptă dintre orânduiri”, și-a rugat rudele sus-puse de la Atena să intervină pentru eliberarea lui de sub oblăduirea comunismului. A plecat la Atena, apoi s-a stabilit la Paris.
Printr-un mic miracol – ca și celelalte de care e plină istoria Jaguarului – a reușit să scoată automobilul din România.
Au urmat peripețiile restaurării în Anglia, cu piese originale și potrivit specificațiilor de epocă, urmate de bucuriile expunerii mașinii în expoziții internaționale.
MS Regele Mihai și Radu Portocală alături de Jaguarul SS 100

Emoționant a fost momentul din 1991 în care, în muzeul de mașini de epocă din cartierul Pantin din Paris, Regele Mihai s-a reîntâlnit cu mașina tinereții sale, în toată splendoarea ei regăsită.
Invitat de Radu Portocală să se așeze la volan, Regele a fost întrebat de un ziarist dacă nu vrea să pornească motorul. Răspunsul are valoare de exemplu în vremurile noastre, în care nu numai politețea rafinată, ci chiar și simpla bună-cuviință par a fi dispărut. „Dacă e de acord proprietarul…” a răspuns Majestatea Sa. O politețe regală.
Destinul a purtat mai departe Jaguarul SS 100, primul din serie, către alte orizonturi, către alți pasionați. El există și astăzi, în eleganța lui regăsită, păstrat cu sfințenie într-o colecție de preț.
Jaguarul Regelui Mihai rămâne pe vecie subiect de legendă, unul dintre acele obiecte cu destin excepțional, încarnând frumusețea tehnică a unei epoci, alături de substanța istoriei lungului timp în care i-a fost dat să ființeze.
Întreaga poveste este istorisită cu nostalgie în cartea lui Radu Portocală. O carte-portret a vremurilor care, deși încă fragil ancorate în prezent prin asemenea mărturii păstrate, se pierd, încet dar inexorabil, în urma noastră. O carte care nu are decât un singur defect: se termină prea repede...




duminică, 6 septembrie 2015

Primarul OPRESCU OPRIT din campania de adunare febrilă a MITEI


În sfârșit, ceea ce sperau bucureștenii de multă vreme (văzând cu moartea în suflet că, împotiva evidenței, primarul cu gura-pungă își face de cap în continuare nepedepsit) S-A ÎNTÂMPLAT!

http://www.mediafax.ro/social/sorin-oprescu-retinut-dna-luare-mita-dna-primarul-primit-25-000-euro-patru-denuntatori-oprescu-scos-catuse-maini-casa-ciolpani-edilul-ajuns-arestul-politiei-capitalei-foto-14701769/foto/#title

Primarul Oprescu a fost prins asupra faptului, luând o nenorocită de mită de 25 000 Euro.
Zic nenorocită, pentru că, de fapt, ce înseamnă această sumă (imensă pentru bucureșteanul de rând) pentru marii rechini care nu se uită decât la mite de sute de mii de Euro? Câtă lăcomie, nerușinare și certitudine a impunității îl pot mâna pe un om deja foarte bogat, încât să-l împiedice să fie măcar prudent și să nu se lăcomească la o sumă pentru el de nimic.


Ne întrebăm ce MITĂ a primit Oprescu ca să tergiverseze la nesfârșit îndeplinirea unei hotărâri definitive a Justiției, obligatorii pentru Primărie, aceea de a demola imediat blocul Cathedral Plaza, construit în batjocura legii, fără autorizațiile necesare? Blocul stă în picioare și azi, ca o sfidare pe față a legalității și a bunului simț.

Piața Universității înainte de "sistematizare" și acum, fotografii de Lazar Dinu

Câți bani au fost dați pentru ca Piața Universității, spațiu sacru de amintire pentru Bucureșteni, să se transforme într-un deșert de ciment populat de dughene? Amintirile noastre prin raiul dughenelor? O rușine pentru orașul a cărui memorie este sistematic ciuntită prin grija Primăriei Capitalei... și, cu siguranță, nu degeaba.


Un caz halucinant, despre care scriu (degeaba) de ani de zile pe blog și pe care l-am raportat (degeaba) la Primăria sectorului I este cel al demolării ilegale a vilei Gen. Adrian de pe Povernei 2, construită de Louis Blanc, afișându-se cu tupeu o autorizație obținută pentru Alecsandri 4, cu al cărui teren se învecinează spate-n spate. Numărul Povernei 2 A DISPĂRUT din planul cadastral al Primăriei !!!
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/05/o-bijuterie-arhitecturala-fata-in-fata.html


Mă întreb CE MITĂ a plătit "investitorul" care construiește aici un bloc-mamut total impropriu pentru acest cartier rezidențial, pentru a fi ȘTERS UN NUMĂR DE STRADĂ dintr-un plan cadastral oficial, pe care figurează încă de la sfârșitul sec. XIX ???

Pe lângă străzile veșnic desfundate, clădirile oficiale de pe care curge veșnic tencuiala, drumul de centură în suferință, traficul auto care oscilează între delir și disperare, poluarea masivă, distrugerea sistematică a spațiilor verzi și a monumentelor istorice, murdăria omniprezentă, administrarea absolut dezastruoasă a orașului, lăsarea de izbeliște a clădirii monumentale a Primăriei construite de Petre Antonescu, pentru a se plăti o chirie fantasmagorică proprietarului (???) blocului închiriat în care se adăpostește de câțiva ani Primăria Capitalei, ce să mai vorbim despre promisiunile făcute de primar în campania electorală și care s-au dovedit a fi crunte bătăi de joc și minciuni?
Iată câteva din cele 100 citate de Nicușor Dan:

  • Refacerea centurii verzi a Bucureştiului.
  • Demararea unui program de înfiinţare de noi parcuri.
  • Dezvoltarea, în parteneriat cu primăriile de sector, a unui plan de construire de locuinţe sociale în funcţie de nevoile reale ale populaţiei.
  • Inventarierea, vaccinarea şi marcarea prin microcipuri a tuturor câinilor comunitari pentru a putea realiza localizarea acestora.
  • Consultarea comunităţilor religioase cu privire la proiectele de infrastructura şi edilitare din vecinatatea lăcaşurilor de cult.
  • Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului va conţine specialişti în antropologie, sociologie, inginerie, economie urbană, dreptul urbanismului, un reprezentant al societaţii civile şi va funcţiona după un nou regulament.

Nu îmi place să mă bucur de nenorocirea cuiva, dar recunosc că nu m-a deranjat corul bicicliștilor adunați azi pe treptele Primăriei Capitalei, care i-au cântat primarului "Mulți ani primească!".
Să-i ajute Dumnezeu să-și vadă urarea împlinită!