marți, 15 aprilie 2014

Ieri dimineață, București

Ieri dimineață, la ceasul la care soarele de primăvară isca transparențe verzi-gălbui pe ramurile copacului crescut miraculos în curticica mea dosnică, prin ferestrele deschise am auzit, venind din stradă, vocea vechiului București.
Un strigăt tânguios, moale și totuși audibil din toate colțurile, un fel de melodie împletită din fâșii de sunete, de dorințe, de fatalisme, de neliniști, de resemnări.
Haaaaine veeeechi? Sau poate Fiaaaaaare veeeechi?

Dintr-o dată, au dat buzna prin ferestre glasurile copilăriei, miresmele bucureștene de demult, gusturile uitate ale bunătăților de sărbători. 
Lumina verde de pe copac a căpătat adâncimi dulci, de caramel și aur. 
Zidurile casei, care împlinesc anul ăsta o sută de ani, au foșnit. 
Strămătușa cu pălărie cu pene, împietrită de-un secol în fotografia de la Julietta, photographe de la Cour Royale, Bucarest, a zâmbit tainic.


Și mirosea a castane coapte, a magiun fiert pe foc mic, în curte, în cazan de aramă. 
A vinete și ardei copți pe plită, a cozonac de Crăciun cu ochișori mărunți de vanilie, a parfum de tei din nopți de iunie apuse-n veac, amestecat cu fuioare de fum de lemne cu aromă de ierni grele cu viscol și nămeți și derdelușuri albe, duse toate ca și cum n-ar fi fost.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi! psalmodia vocea din stradă, și în notele ei zornăiau clopoțeii trăsurilor care plimbau cucoanele la șosea, râdeau cupletele actorilor din grădinițele de vară, scotea triluri Ciocârlia lui Angheluș Dinicu, huruiau tramvaiele cu cai, țipau de fericire copiii ieșiți de Paște în grădină, să caute ouă de ciocolată ascunse-n iarbă.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi!
Bucureștii de altădată dădeau de veste că n-au murit, că viețuiesc încă pe străduțele liniștite, prin casele gata să fie înghițite de buldozer, prin curțile neștiute, înecate în verdeață, ascunse încă în spatele zidurilor coșcovite.
Era pace pe strada mea.
Casele bătrâne surâdeau.
La 100 de metri depărtare, în Piața Romană, secolul XXI clocotea.





miercuri, 2 aprilie 2014

Grigoraș Dinicu - un bucureștean de seamă

Taraful Dinicu la Expoziția Universală de la Paris, 1889; la nai, Angheluș Dinicu 
(fotografie de Paul Nadar)
Pe 3 aprilie 1889 se năștea în mahalaua Scaune din București, într-o familie vestită de lăutari, genialul violonist Grigoraș Dinicu.
Strănepot al lăutarului chitarist Costache Dinicu, podoaba curții lui Grigore Ghica Vodă, nepot al marelui naist Angheluș Dinicu, autorul piesei Ciocârlia http://www.youtube.com/watch?v=-NvfFLHh7qU , Grigoraș a dus faima muzicii lăutărești - și a Bucureștilor - în întreaga lume, de la Paris la Londra și la New York.


Era un violonist neîntrecut. A studiat la Conservator (1902-1906). Lucrarea lui de absolvire, Hora staccato (1906) http://www.youtube.com/watch?v=EHR1eZ23qCw , a devenit imediat celebră. 
Printre compozițiile lui cele mai cântate, Hora mărțișorului. Ion Voicu a lăsat o interpretare splendidă a Horei mărțișorului http://www.youtube.com/watch?v=490pmwJ2TaM .
Se spune că strălucitul violonist Jascha Heifetz a afirmat că Grigoraș Dinicu este cel mai mare violonist pe care l-a auzit vreodată.

A murit la 60 de ani, în martie 1949, la București. Foarte mulți români îl poartă în suflet – mulți fără să știe: printre temele celor două Rapsodii române de George Enescu sunt multe cântece lăutărești care amintesc de familia de lăutari Dinicu, inclusiv Ciocârlia.
Prea puțini bucureșteni își mai amintesc azi de Grigoraș Dinicu și de extraordinara lui muzică lăutărească - în schimb, manelele de doi bani ne sufocă la orice colț de stradă.
Nici muzica lăutărească nu mai e ce era, și nici cu Bucureștii zilelor noastre nu prea avem cu ce ne lăuda...

vineri, 21 martie 2014

Din nou despre "Cathedral Plaza"

Din buletinul Viata Cultelor - numarul curent (mulțumiri Dlui Ing. Dan Ghelase, Președinte ARTRAD, pentru semnalarea pe grupul București a articolului):
SENTINŢA PRIVIND DEMOLAREA CLĂDIRII ILEGALE CATHEDRAL PLAZA RĂMÂNE VALABILĂ, ÎN CIUDA OPOZIŢIEI PRIMARULUI GENERAL AL BUCUREŞTILOR
Tribunalul Dâmboviţa a respins prin încheierea din 24 ianuarie 2014 şi hotărârea nr. 288/2014 două cereri formulate de primarul general al municipiului Bucureşti, Sorin Oprescu, una de suspendare şi alta de anulare a sentinţei civile nr. 2520/2012, pronunţată anterior de acelaşi tribunal, prin care a fost dispusă desfiinţarea clădirii ilegale Cathedral Plaza şi aducerea terenului la forma anterioară construirii.
„Căile de atac exercitate de primarul general au fost în mod vădit inspirate de încercările confuze şi disperate ale proprietarilor autointitulatei Cathedral Plaza. Se pare că prin această strategie Millennium Building Development (MBD) şi-a transferat influenţa şi mijloacele de atac în sfera unei instituţii publice care, într-un stat de drept, ar trebui să apere Catedrala Sf. Iosif, şi nu clădirea ilegală de lângă aceasta”, a declarat Î.P.S. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de Bucureşti.
Legătura dintre primărie şi dezvoltator este relevantă. O mare casă de avocatură, care a reprezentat (fără succes, e adevărat) firma MBD timp de mai mulţi ani (probabil o mai face încă), îl reprezintă acum pe primarul general în încercarea de a salva clădirea ilegală. Cererile acestei case de avocatură în favoarea Primăriei generale sunt evident asemănătoare cu cele anterioare în favoarea MBD.
Oare Consiliul general al municipiului Bucureşti ştie de această dublă reprezentare? Este, oare, de acord ca din bugetul Primăriei Capitalei să se cheltuiască sume de bani în acest scop care desfigurează, în mod vădit, imaginea unei autorităţi publice? Baroul Bucureşti are în vedere să se autosesizeze asupra unei eventuale incompatibilităţi şi a încălcării legii avocaţilor şi a statutului profesiei?
Sub pretextul protejării Catedralei „Sf. Iosif“ şi al costurilor ridicate pentru dezmembrarea clădirii ilegale, primarul Oprescu încearcă să împiedice executarea unei hotărâri judecătoreşti de demolare şi chiar să se eschiveze total de la această obligaţie. Acesta prezintă rapoarte de evaluare îndoielnice, realizate de înseşi firmele care au construit Cathedral Plaza, şi refuză punerea în executare a obligaţiei de desfiinţare a construcţiei.

Conform unor estimări independente, costurile desfiinţării Cathedral Plaza nu ajung nici la o treime din cifrele vehiculate de primarul general, însă, oricare ar fi acestea, într-un stat de drept ele sunt mult mai mici decât costurile de a apăra ilegalităţile comise şi rezultatul fraudulos al acestora. Am spus și credem cu tărie că nimeni nu este mai presus de lege şi că autointitulata Cathedral Plaza are zilele numărate“, citim într-un comunicat al biroului de presă al Arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti, semnat de Pr. Francisc Doboş, purtător de cuvânt. 

duminică, 9 martie 2014

Saga familiei Casassovici - în pregătire la Vremea


Saga unei familii, revelatoare pentru înțelegerea rolului clasei medii care, prin muncă cinstită, perseverență și hotărâre, a făurit România, așa cum devenise ea înainte de al Doilea Război Mondial. Prin munca și inventivitatea acestor oameni, în mai puțin de un secol, ei s-au înălțat, de la o stare socială modestă, în elitele intelectuale ale României, iar România a sărit din feudalism direct în capitalismul avansat, devenind, înainte de război, o țară avansată economic, care depășea Grecia sau Portugalia. Această clasă "medie" ne lipsește acum, decimată și izgonită de comunism și imposibil de refăcut în condițiile de corupție și de suprataxare a muncii cinstite, generate de autoritățile noastre.

Se pare că familia Casassovici este de origine macedoneană. Primul membru al familiei stabilit pe pământ românesc a fost Ivanciu, care, împreună cu cei patru frați și surori și cu mama lor, Elena, văduvă, au fugit în 1810 din orașul Șiștov din Bulgaria, lăsat pradă flăcărilor de armatele rusești, a trecut Dunărea și s-a stabilit la Zimnicea.
Fiul văduvei, Ivanciu, a devenit băcan.
Fiul băcanului, Haralambie, a urmat cursurile Facultății de Medicină din București, înființată de C. Davila, și a devenit medic militar.
Fiul medicului, Corneliu, a făcut studii în Germania și a devenit inginer textilist, profesor universitar, proprietar al unei mari filaturi și întemeietorul învățământului superior de textile din România.
Fiica medicului, Clemența, măritată Noica, a fost mama filosofului Constantin Noica.
Una dintre casele frumoase ale Bucureștilor, cea din strada Varșovia 4, a fost casa familială a lui Corneliu Casassovici, construită după planurile arhitectului Arghir Culina, executată de antrepriza inginerului Ion Rizescu, rudă prin alianță cu familia comanditarului. 
Fiul lui Corneliu, Mircea, a urmat Politehnica din Dresda. Dar fabrica familiei, pe care urma să o conducă, a fost naționalizată și întreaga familie a făcut cunoștință cu închisoarea. După eliberare, Mircea a muncit toată viața ca inginer de instalații.

Cu fiul lui Mircea, Dan, se încheie periplul familiei Casassovici pe teritoriul românesc. Alungat din patrie de condițiile de opresiune în care familiile „exploatatorilor” erau silite să trăiască, a emigrat în Franța și și-a pus competențele și puterea de muncă în slujba dezvoltării noii sale patrii. Fiul și nepotul lui, născuți în Franța, își vor aduce aminte cu nostalgie de rădăcinile românești ale familiei lor…   

sâmbătă, 8 martie 2014

Casa Spiru Haret - A National Shame


I wrote the words below three years ago. Today, Spiru Haret’s house is vanished. Another irreparable loss for Bucharest, for our history, for us. 

 Like all European nations, Romania too has prominent figures throughout her history. And, just like all European nations, Romanians honour their memory: they write biographies, they erect statues, they name their streets after them along with their high schools, their universities. But that's about as far as it goes. In other European countries, the homes of these prominent figures become memorial houses, museums, visits for schoolchildren to walk respectfully through the rooms in an attempt to soak up the atmosphere in which these great men lived. Not in Romania. Here, on the whole, these homes become ... a national shame.
A name among names
One of the most prominent scholars in Romania's history was Spiru Haret. Born in Iasi in 1851, he was the first Romanian to earn his Ph.D. in mathematics at the Faculty of Sciences in Paris (1878) and became a professor at the parallel Faculty of Sciences in Bucharest. He took office three times as Minister of Public Education and Religious Affairs (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910) and remained there for more than 10 years. He left his imprint on both primary and secondary education. In particular, he established good profile high schools, which contributed substantially to the flourishing of science education in Romania. Furthermore, he implanted the baccalaureat, wrote textbooks and taught in Romanian high schools. It is difficult (and perhaps unnecessary) to list all his rich and diversified activities.
A house in Bucharest
In Bucharest, there is a house which holds the memory of Spiru Haret's life within its walls. Str Gheorghe Manu (formerly str Verde, formerly str Lemnea) 7 is a harmonious building with neat neoclassical-style architecture, and elements of Neo-Baroque decor. Applications for the house's approval date from 1888. Plans have not been preserved, but the volumetric elegance, the harmonious proportions and sheer clarity of composition would indicate a talented architect. In a very well documented article in the National Journal, the history of this house unfolds. It is interesting to see that a minister of that time took two bank loans to build his house (not a palace), and that it took years to pay off the debt.
Family history
The family history was not a very happy one. Spiru Haret died in 1912 and his wife Ana inherited the house. They were not blessed with children, so Ana allowed her sister's children to bear the scholar's name. Ana Haret's sister was married to the engineer, Iosef Gold, and Mihai, the eldest of the Gold brothers, was adopted by Ana Haret. Mihai Haret-Gold (b. 1884) graduated from the Faculty of Natural Sciences in Bucharest and became a prominent figure in Romanian tourism, writing a large number of literary works. He died a year before his adoptive mother, who lived on until 1941.
House history
The history of the house seems equally marred by the sadness of the family who built it. At the wish of the nephews, the house was bequeathed to the National Institute of Cooperatives - INCOOP, who established a small museum there. Theydonated personal items, and manuscripts from Spiru Haret's library, exhibited in both the library and the study where Haret had worked. The suffocation of communism didn't hit the small museum until after 1944. In 1950 the museum was closed. The items were sent to the Bibliotecii Academiei, and the building was made available to the Ministry of Education.
Darkest days
Paradoxically, the house's darkest days came after liberation from communism. It was returned to INCOOP. Centrocoop took over in 2000 and sold it at great speed to private individuals in 2001. In turn, they sold it on to Lux Invest Construct in 2005.
Unexplained mysteries
A series of unexplained mysteries have inexorably pushed the building down the steep hill to eventual loss. For inexplicable reasons, the home of this great scholar was not included in the list of Historic Monuments. Only in 2005 was this omission corrected (LMI/2010 1399, Code B-II-mB-19130). An equally inexplicable happening was the disinterest in 2005, at the reselling of the house, when the Ministry of Culture did not bother to put in a bid for the house's value at 1.14 million euro, which lead to the real estate agency becoming the new owner.
There is in Bucharest...
There is in Bucharest... a str Spiru Haret, a Spiru Haret High School, a rich Spiru Haret private university and even a statue of Spiru Haret, which, in total disrespect for national values so characteristic of our times, was moved from its traditional spot in front of the University to Parcul Izvor, where it stands near the entrance in the company of three other statues, all victims in Bucharest's municipality.
Millions...
Amongst the millions spent on accommodation for Bucharest's parliamentarian homeowners in the Capital, the millions necessary for the maintenance of chosen indulgences, the millions thrown into the quick surfacing of roads and the millions squandered on the replacement of curbs nobody wants etc etc., the State and Bucharest's City Hall do not have the funds in their treasure troves to save Spiru Haret. One would even have expected the University, which makes numerous millions (of euros) under the banner name of Spiru Haret, to have boasted the noble gesture of preserving a part of its national heritage and creating a worthy museum.No such gesture was made.
The unfortunate house
This unfortunate house has been shoved down the classic path of Bucharest's historic homes. First the doors were left unlocked, leaving it to be over-run with gypsies. They did what they usually do. In the places where Spiru Haret wrote and meditated, where he gave advice to ministers, scholars, the literati and elegant ladies, "illegal" locals wrenched, gnawed, polluted, destroyed and shattered. In the space of only a few years, the house was transformed into something between a pigsty and a ruin.
Meanwhile, approvals were given (illegal, because it is in the protected Dorobantu-Niculescu House zone of listed historic monuments) and plans prepared for a seven-storey block, waiting for a rainy day.
A bad sign
For a while now, the gates have been closed and the house is no longer swarming with gypsies. That's not a good sign. Done and dusted. Perhaps the gypsies have finally been expelled but not so that cleaning and restoration can be done. No. The knell has sounded.
The time has come
The time has come for destruction; for pillaging the city of her historical treasures; for the unleashing of sleazy greed and shamelessness.... Bulldozers have engulfed the city and demolish day and night (especially at night when a reaction is less likely), laughing at the martyred earth as the city's history and the buildings meant to last suddenly vanish, especially on street corners, robbed of their houses and trees.
Our Bucharesteans sit around with beer in hand, eyes glued to the TV. An inexplicable apathy has hit the entire nation. To the question, "What can we do?", you get only one answer - the response of uncaring indifference: "There's nothing we can do."
So why bother with Casa Spiru Haret?

Translation Romanian-English by Sarah in Romania

marți, 18 februarie 2014

Locuri frumoase din București. Palatul vechi al Băncii Naționale


Una dintre podoabele orașului, Palatul vechi al Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani 25, a fost construit, între anii 1883-1900, după proiectul arhitecților Cassien Bernard și Albert Galleron, asistaţi de arhitecții N. Cerchez şi Const. Băicoianu.



BNR se ridică pe locul unde altădată se afla Hanul Şerban-Vodă, ridicat între 1683-1685 de Şerban Cantacuzino. Cum hanul fusese închinat de către voievod mănăstirii Cotroceni, în 1863, la secularizarea averilor mănăstireşti, a fost trecut în proprietatea statului, care, după înființarea Băncii Naționale, l-a vândut acesteia pentru ca, pe locul hanului, să-și ridice sediul. 


Parter, Sala Ghișeelor
Palatul Băncii Naţionale a României are dimensiuni monumentale. Arhitectura sa, inspirată de stilul Louis XV, evocă de asemenea antichitatea greacă prin coloanele ionice şi corintice care împodobesc faţada. În nişele de pe faţadele pavilioanelor de colţ sunt aşezate sculpturi alegorice de Ion Georgescu, Ştefan Ionescu-Valbudea şi foarte probabil Atanasie Constantinescu la coronamentul corpului central. 


Interioarele sunt somptuoase. 
Scări monumentale de marmură se continuă cu coridoare lungi, cu decor discret.


Printre podoabele interiorului, se remarcă stucaturi aurite, feronerie de artă, bronzuri.





Nu lipsesc sculpturile în marmură, în bronz, reliefurile.


Detalii de decor din Sala Ghișeelor de la parter, care adăpostește astăzi Muzeul BNR 

Sala Consiliului de Administrație este decorată cu picturi murale, candelabre de bronz, uși pictate.




Printre autorii picturilor,  G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu, E. Voinescu.




marți, 11 februarie 2014

Mătuși fabuloase. Destin bucureștean în câteva imagini subversive burghezo-moșierești

Regina Maria și Maria Florescu la Balcic, octombrie 1932

Alte câteva imagini care s-ar fi cuvenit a fi adăugate la cartea cu mătuși... pentru că o imagine face cât 10.000 de cuvinte, nu?

Câteva imagini sunt de ajuns ca să te facă să înțelegi cum s-a putut scurge o viață în Bucureștii frământatului secol XX.

Maria Florescu Mavrocordat infirmieră în timpul războiului la Spitalul Saint Vincent de Paul din București

Momente bune...
17 februarie 1944, căsătoria Mariei Florescu cu George Mavrocordato, în casa Manu. De la stânga la dreapta Bălașa Cantacuzino, Maria Florescu, Elena Donici, Cherica Sturdza, Zozi Cantacuzino

Momente grele...

Momente paradoxale și amuzante...

Momente fericite...
Maria Mavrocordat sărbătorită la Ambasada Franceză la împlinirea vârstei de 90 de ani

O viață...



Mulțumesc Ruxandei Beldiman 
și Domnului Emanuel Bădescu 
pentru ajutorul dat în procurarea fotografiilor.