marți, 20 ianuarie 2015

O legendă urbană cu aplicații dâmbovițene

Una dintre cele mai hazoase legende urbane a circulat frenetic în ultimii ani pe Internet și a fost trimisă în mii de e-mailuri.


Ea spune că lângă Grădina Zoologică din Bristol este o parcare pentru 150 de mașini și 8 autocare. Timp de 25 de ani, plata pentru parcare (o liră pentru mașină și 5 lire pentru autocar - cam 1,40 euro și 7 euro) s-a făcut la un încasator simpatic.

Dar, într-o bună zi, după 25 de ani de serviciu credincios, încasatorul simpatic nu s-a mai arătat.

Administrația Grădinii Zoologice s-a adresat primăriei, cerându-i să trimită alt încasator.

Primăria a cercetat și a răspuns că parcarea este sub administrarea Grădinii Zoologice. 

Grădina Zoologică a răspuns că încasatorul era funcționar municipal. 

Primăria a răspuns că este o greșeală, pentru că persoana cu pricina nu a făcut parte niciodată dintre salariații instituției.

În acest timp, spune legenda, trăiește undeva, într-o vilă frumoasă, un om care, după cum se vede, și-a instalat lângă Zoo, pe teren municipal, propriul lui aparat de taxare și a venit în fiecare zi, timp de 25 de ani, ca să încaseze plata pentru parcare de la vizitatorii Grădinii Zoologice.

A lucrat 7 zile pe săptămână și a încasat sumulița de 560 de euro pe zi… ceea ce, în 25 de ani, i-a adus cam 7 milioane de euro. Și nimeni nu știe nici măcar cum îl cheamă.


 Cred că varianta autohtonă a legendei inteligentului englez ar trebui să se axeze pe parcagiul clasic bucureștean (în multe exemplare), mai colorat, care ne taxează prin centrul orașului.
Cu deosebirea că pe parcagiii noștri cred că știe cineva cum îi cheamă… măcar ca să nu se încurce când adună procentajul…

Fotografii de pe Internet


marți, 13 ianuarie 2015

Octave Calleya – povestea unui arhitect bucureștean cosmopolit

Octave Calleya la 1900

Cosmopolit este cuvântul, pentru că vorbim de un arhitect bucureștean născut la Istanbul, într-o familie malteză de origine spaniolă, ai cărei membri au devenit cetățeni englezi după includerea Maltei în Imperiul Britanic, în 1814. Dacă mai adăugăm că mama lui era italiancă și că arhitectul și-a făcut studiile le Ecole des Beaux Arts din Paris, ca să nu mai vorbim de faptul că s-a căsătorit cu o româncă, fenomenul ilustrează din plin noțiunea de „cosmopolit”.
În Malta, prima atestare a numelui apare la 1271, notând existența unui Leo Calleya pe lista celor care transportau șoimi la Curtea Maltei – listă care cuprindea numai persoane cu statut nobiliar.
Maltagenealogy.com atestă la 1792 ușoara modificare a numelui, prin prezența pe răbojul nobiliar maltez a lui Ugolino Calleja Baron de San Cosimo. În volumul 627 din arhivele ordinului Cavalerilor de Malta (Ioaniți), stă scris: Calleja Noble Ugolino consegui dalla Munificenza del Gr. Mro titolo di Barone del Feudo di S. Cosmo, posto nel Gozo, per se e suoi discendenti Maschi in infinito, sotto l’obligo di dare, e presentare ogn’anno nel giorno di S. Martino Papa alle Gr. Mri pro tempore un fiore a segno di ricognizione. 27 Novembre 1792.

Insulele Malta și Gozo
Textul are poezia lui, consemnând că Ugolino Calleja a primit prin generozitatea Marelui Maestru (al Ordinului) titlul de Baron al feudei San Cosimo, situată pe insula Gozo, pentru el și descendenții lui masculini, pe veci, cu obligația de a da și a prezenta Marelui Maestru în funcție, în fiecare an de ziua Sf. Martin Papa, o floare în semn de recunoștință. În țara birurilor împovărătoare, floarea e mai greu de înțeles, dar în locurile unde, ca tribut pentru ocuparea teritoriilor Tripoli, Malta și Gozo, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Ioaniți trebuia să-i plătească anual Împăratului Carol al V-lea un șoim, obligația de a-și manifesta recunoștința printr-o floare era mai normală.
Titlul de Baron de San Cosimo figurează, în Almanahul Gotha, pe lista titlurilor stinse, dar povestea merita spusă măcar pentru coincidența de nume... și pentru că e simpatică.

Revenind la vremuri mai apropiate, tatăl arhitectului Calleya, Xaverio, s-a stabilit la Istanbul împreună cu soția sa Maria, născută Parisi. Xaverio era de asemenea arhitect și a participat, între altele, la construirea palatului sultanilor, Dolmabahce. Se pare că o stradă din Istanbul poartă numele lui.
Xaverio și Maria au avut patru copii, Octave fiind cel de el treilea dintre ei, născut probabil spre 1860. Spre deosebire de ceilalți trei, care au trăit în Istanbul păstrându-și statutul de cetățeni englezi, Octave s-a desprins de marele oraș turcesc. A făcut între 1875-1880 studii la Ecole des Beaux Arts din Paris. Acolo a fost coleg cu musceleanul Traian Săvulescu, care l-a invitat ca, la întoarcerea la Istanbul, să se oprească din drum ca să viziteze România. Nu a fost singura vacanță petrecută aici.
Într-una dintre vizitele la prietenul său de la Câmpulung, acesta îi oferă să proiecteze și să execute un cavou de familie la moșia Pietroșani din Muscel. Moșia de cam 500 hectare era proprietatea tinerei doamne Zoe Albescu-Baldovin, căpătată moștenire de la tatăl ei adoptiv, boierul Gheorghe Baldovin, fost pârcălab domnesc.
Cavoul Baldovin-Calleya, în stare precară de conservare
Între tânăra doamnă divorțată și arhitectul cetățean englez se înfiripă o idilă, astfel încât, la terminarea construcției, în 1899, cei doi se căsătoresc.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost pentru România o perioadă de mare expansiune economică, foarte propice afacerilor, o vreme în care arhitecții și constructorii erau foarte căutați.
Octave Calleya se stabilește în primul moment la Câmpulung, unde construiește pe strada Negru-Vodă, în jurul vechii case Baldovin, șase noi corpuri de casă pentru familie, care în anii următori s-a mărit prin venirea pe lume a opt copii, dintre care au trăit șase.
În același timp, arhitectul înființează la București o antrepriză de construcții. Din păcate, multe dintre clădirile construite de Calleya sunt pierdute sau încă neidentificate.

Piața Romană 3
Printre casele pe care le ridică în acea perioadă se numără și frumoasa vilă construită la începutul secolului pentru un diplomat, păstrată și astăzi în Piața Romană nr. 3 (în prezent adăpostește magazinul Steilmann). Clădirea are parter înalt, etaj și mansardă. Fațadele au un decor elegant, cu traveele separate prin pilaștri angajați, cu caneluri și decor dantelat la partea de jos. 


Colțul rotunjit racordează trecerea între Piața Romană și Bulevardul Dacia. Parterul înalt are deschideri generoase, încheiate în arc în plin cintru, etajul are ferestre rectangulare cu balconașe de fier forjat. Cornișa este împodobită cu denticuli. Un mic bovindou la etaj personalizează fațada mai scurtă dinspre Bulevardul Dacia, încadrat de un pilastru angajat și de un pilastru adosat, soluție aleasă pentru a îndulci trecerea către volumul cilindric care marchează colțul. Intrarea se face prin curte, pe scările protejate de o copertină și încadrate de pilaștri adosați, la fel ca și cel care marchează colțul dintre fațada principală și cea laterală dinspre curte. Clădire de stil eclectic, casa are interioarele tot atât de elegante ca și exterioarele: mozaicuri, stucaturi; chiar și motivele decorative ale cahlelor sobelor sunt armonizate ca formă și culoare cu ornamentele stucate și policromate ale tavanelor și ale pereților.


După câțiva ani, familia Calleya se mută în Capitală. Ultimul lor copil se naște la București. În 1906, arhitectul primește cetățenia română, prin decret regal.
Construiește locuințe, ocupație care îi aduce venituri frumoase. Soția lui, fără să se lase împiedicată în activitate de numeroasele nașteri, administrează cu mână de fier moșia Pietroșani și proprietățile în număr mereu crescând ale familiei. Octave Calleya și doamna Zoe făceau parte, fără îndoială, din acea specie de oameni ai secolului XIX și ai începutului de secol XX care au pus bazele belșugului timpului nostru, oameni de fier, care nu știu ce înseamnă odihna. Istoria produce rar asemenea oameni și uneori transmite și urmașilor calitățile lor.

Zoe și Octave Calleya și cei 6 copii ai lor
Cei doi și copiii lor locuiesc în București într-o casă închiriată din strada Fântânei (azi Berthelot), dar starea lor materială se îmbunătățește din ce în ce mai mult în urma activității frenetice, astfel încât, în 1910, arhitectul ridică pentru propria familie o locuință elegantă pe strada Cometa 57, azi Căderea Bastiliei 45. 

Casa din strada Cometa 57, așa cum a fost construită de Octave Calleya
Familia locuiește la etajul acestei impozante vile neo-românești până în 1928, un an după moartea lui  Octave Calleya. Iată descrierea pe care Mihai, fiul arhitectului, o face vastului apartament în care locuiau:
„La fațada dinspre stradă se aflau dormitorul părinților mei cu un balcon deasupra grădinii ce despărțea casa de stradă, dormitorul sorei mele Mary, un hall mare, o terasă minunată și un salon mare de primire care servea și de cameră de muzică. Din hall se desfăcea o sală care avea pe ambele părți patru dormitoare pentru cei 5 băieți și o intrare camuflată ce ducea în podul clădirii. La capătul sălii coborau 5 trepte într-un al doilea hall din care se desprindea în stânga scara monumentală de intrare spre curte, în prelungire anticamera, camera de baie și wc-ul; în dreapta, biroul Tatei și intrarea în vasta sufragerie. Din sufragerie se desprindea sala de serviciu, cu un frumos balcon spre curte, la capătul căreia se găseau două camere pentru personalul de serviciu, o cămară, o bucătărie mare, un hall de intrare în care dădea scara de serviciu ce cobora în curte. Jos, în curte, două wc-uri și o cișmea.
Era un apartament de confort și lux: parchet peste tot, pereți în ulei sau tapet de mătase, lustre de bronz, lambriuri din lemn sculptat cu gobelinuri în sufragerie, vitralii, mobilier de epocă. […] Așa și-a început viața așezată familia Calleya, cu șase copii de școală, guvernantă, bucătăreasă, 2-3 fete în casă, șofeur și om de curte.”
Casa din Căderea Bastiliei 45, vândută de familie după moartea arhitectului, a fost total remaniată, astfel încât acum nici măcar nu mai amintește de vila neoromânească inițială. 

Octave Calleya la maturitate
Arhitectul muncea mult: devenise proprietar pe întinse suprafețe de teren și pădure, case în Câmpulung și București. A înființat în 1908 Societatea Forestieră Tămașu, Cicănești, Argeș, cu birou comercial: poseda pădurea Tămașu, tren forestier cu cale ferată îngustă, locomotivă cu abur, 10 vagonete platformă. În timp, Societatea Forestieră a fost dotată cu fabrică de cherestea și parchete.
După Primul Război Mondial, neobositul și întreprinzătorul Octave Calleya a înființat la București o Bancă de Credit, societate pe acțiuni cu sediul pe Calea Victoriei, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții. Care nu a întârziat mult.
Epuizat de munca neîncetată, arhitectul Octave Calleya s-a stins la 27 octombrie 1927.
A fost înmormântat în cavoul Baldovin, construit de el la venirea în țară, pe moșia Pietroșița.

Pridvorul conacului Baldovin de la Pietroșița, astăzi dispărut
În 1947, Zoe Albescu-Baldovin-Calleya a fost izgonită de pe moșia care-i aparținea de drept, conacul a fost jefuit și distrus, cavoul a fost profanat.
La moartea ei, în 1955, nu a avut parte să fie înmormântată în cavoul de pe moșia ei.
De arhitectul Calleya mai aduce aminte astăzi vila din Piața Romană. Dar numai celor care știu să citească paginile străzilor și caselor orașului.
Câțiva arhitecți cu numele de familie Calleya/Calleja construiesc case frumoase prin Spania, Malta și o mulțime de alte părți ale lumii.
Strănepotul arhitectului, care-i poartă numele, Octav Calleya, plecat din țară în timpul comunismului, este astăzi un cunoscut dirijor în Spania. În 2012 a susținut un turneu de concerte în România. Parcă-mi aduc aminte că în ianuarie 2013 a dirijat la Ateneu.


 Bibliografie: Mihai Calleya, Al vostru, tata, ed. Aritmos, f.a.
                       Carmel Cassar, A concise history of Malta, Mireva, 2000
                       http://www.almanachdegotha.org/id218.html

joi, 11 decembrie 2014

Locuri și ecouri din București. Palatul Cantacuzino

    
                                

 La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată.
Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.

La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal a Palatului (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate. 

 

Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi...

La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți. 
Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul.

Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.

Trăsurile intrau în șiruri lungi pe marile porți de fier artistic forjat și depuneau oaspeții la peron, 60 de invitați la „le souper des princes” servit în sufrageria mare, și 520 de invitați la recepție, pentru care se pregătise „un buffet des plus abondants et des plus délicats” în sufrageria mică. Cel puțin așa spune  Bucarest Modain din februarie 1906.

Dar râzgâiata noră a gazdei, Maruca, în semn de protest, nu se afla printre participanți: i se păreau de prost gust mobilele și podoabele palatului alese de „sărmanii” socri, „stucurile, picturile și aurăriile”. 


I se părea oribilă mobila verde deschis din salonul de muzică, „imaginată de sărmana soacră”.
Sărmanii socri bogați! Soacra, Ecaterina, née Băleanu (de asemenea familie de boieri mari) avea pesemne o slăbiciune pentru culoarea verde deschis, de vreme ce la inaugurarea palatului purta o rochie „en satin Nil voilé de precieuses dentelles anciennes”, iar în portretul de aparat (semnat de pictorița teosoafă Ervizia Paini), care se păstrează și astăzi la locul lui din apartamentele stăpânei casei, e îmbrăcată în chiar acea toaletă cu ape verzui.

 Printre musafiri, toată crema boierimii, politicieni de rang înalt, membrii Parlamentului, membrii de seamă ai Corpului Diplomatic. Mai puține doamne, toate extrem de elegante, mai mulți domni, toți în ținută protocolară, cu decorațiile înșirate pe piept ca pentru un bal la curte. Un eveniment cu intensă coloratură politică, în fapt.
În sfârșit, pe la orele 11, își făceau apariția și prințul moștenitor Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie, împreună cu prințesa Maria, viitoarea celebră regină, în rochie neagră cu paiete. Nu se putea ca Altețele Lor Regale să nu onoreze inaugurarea Palatului primului-ministru.

Era punctul culminant pentru gazde, punctul terminus pentru musafirii invitați numai la recepție, nu și la supeu.
La vremea inaugurării Palatului, manierele erau foarte stricte.
Ca și acum, pe invitații era specificat intervalul de timp în care invitatul era… invitat. Iar la vremea aceea, regula jocului era respectată.
Acum, deși regula jocului este aceeași, parcă se respectă mai puțin.


Palatul Cantacuzino a avut noroc. Este în picioare și și-a păstrat multe dintre podoabe. 

Casa micuță și elegantă din spatele Palatului a fost o bucată de vreme cămin al celui mai mare compozitor român, George Enescu, căsătorit cu Maruca, văduva fiului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Soții au preferat să nu locuiască în ambianța pompoasă creată după gusturile primului-ministru. 

Confiscat, palatul a servit de sediu Institutului de Studii Româno-Sovietice. Apoi, după moartea la Paris a compozitorului, s-a creat aici muzeul dedicat lui Enescu. Donat de văduva lui în acest scop, Palatul, întruchipare a unui gust artistic a cărui strălucire nu prea rafinată nu a putut fi domolită decât de patina unui secol, poartă paradoxal peste ani amintirea unui compozitor de un extrem rafinament.
Și a unei lumi care, la vremea inaugurării Palatului, nu bănuia că va lăsa moștenire Bucureștilor una dintre emblemele Micului Paris.
 


Bibliografie:
Bucarest Mondain, 5 februarie 1906
Georgeta Filitti, Istoria unei case – Muzeul Naţional „George Enescu”, 2011
Narcis Dorin Ion, Palate din București, 2013
Sidonia Teodorescu, Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey, 2014


miercuri, 12 noiembrie 2014

Cea de a doua confruntare Iohannis-Ponta - jocul se întețește

Cea de a doua confruntare Iohannis-Ponta.
Dl Ponta nu se dezminte.
Cu debitul verbal lătrător, de avocat (de bine de rău este absolvent de Drept, deși se știe cum și-a luat doctoratul), merge până-n pânzele albe, spune minciunele, întrerupe interlocutorul, încearcă să-l obrăznicească.
Totul cu un rânjet înciudat.

Din păcate pentru dl Ponta, dl Iohannis a început să se enerveze.

Știți bancul cu englezul și mitocanul (nu spun de ce nație)?
Un mitocan se repede cu insulte la un englez. Englezul tace.
Mitocanul îl înjură. Englezul se uită la el și zâmbește.
Mitocanul continuă. Englezul îi spune:
- Scuză-mă, nu te supăra, pot să te rog ceva?
- Ce?
- Smulge-mi o mustață.
- Ceeee?
- Te rog, smulge-mi o mustață.
Mitocanul se execută. Englezul se înroșește un pic.
- Te rog, mai smulge-mi una.
Mitocanul se execută. Englezul se înroșește mai tare.
- Încă una.
Mitocanul se execută. Englezul se învinețește, scoate un răget, se repede asupra mitocanului și îi arde o mamă de bătaie.

Dl Iohannis e pe postul englezului, deși e sas.

Și-a călcat pe inimă, pe buna creștere și pe bunul simț și a pomenit de dl Hrebenciuc de la PSD (anchetat pentru o șpagă de 12.000 hectare de pădure pe care a cerut-o).
A citit o listă de vreo 38 de membri marcanți ai PSD condamnați penal, cercetați penal, pușcăriași și pușcăriabili.
A pomenit de baronii din PSD, a căror marionetă este dl Ponta, împins în față ca să le apere furăciunile.

A arătat tuturor dovada că dl Ponta spune minciuni (taloane de pensie de câțiva lei, nu de 400 de lei sau cât inventează dl Ponta).
I-a amintit dlui Ponta că nu Primăria unui oraș face retrocedări, cum pretinde acesta, ci o instituție aflată în subordinea... primului-ministru.
A spus clar că dorește un parlament curat, fără hoți, că respinge legea amnistiei pentru hoți, pe care PSD abia așteaptă să o treacă prin parlament, ca să-și scape membrii de frunte din pușcărie.
A spus că e nevoie de un parlament mai mic, nu de o pletoră de aproape 600 de profitori, abonați la salarii uriașe, case, mașini, secretare, chefuri plătite din banii noștri.
A vorbit ca un om cinstit, corect, normal.

Dl Ponta tot încearcă să pretindă că dl Iohannis vorbește în lozinci.
Nu sunt lozinci, dle Ponta, sunt cereri de bun-simț, lucruri care ne dor pe toți, lucruri pe care nu avem nădejdea că le veți rezolva, dacă veți ajunge președinte.
Cu abilitățile dumneavoastră de avocat necinstit, vă tot ascundeți după cuvinte, blocați orice inițiativă de curățare a vieții politice, vă apărați cu ghearele și cu dinții, încercând să puneți ghearele definitiv pe năcăjita noastră țară.

Bomboana pe coliva dlui Ponta, când, la final, a avut imprudența să pomenească de calul lui de bătaie, dl Băsescu:

Domnule Ponta, Basescu i-a prostit pe români cand v-a numit prim-ministru? Dati raspunsul singuri !

I-ar mai trebui dlui Iohannis vreo două ședințe de enervare.
Abia atunci și-ar da măsura.

marți, 11 noiembrie 2014

Prima confruntare Iohannis-Ponta – meci nul



Zero la zero. Cred că nici unul dintre cei doi candidați nu l-a convins pe vreun alegător al celuilalt să-și schimbe opțiunea.
Câștigarea de voturi fiind de fapt scopul unei asemenea confruntări, meciul a fost nul. Contrar opiniilor unora dintre comentatori, cărora tupeul dus până la bădărănie al domnului Ponta le-a putut da impresia că acesta a câștigat, cred că susținătorii dlui Iohannis nu au apreciat dezlănțuirea de obrăznicie nervoasă a dlui Ponta. 
După cum nici partizanii dlui Ponta nu au apreciat moliciunea ardelenească și umorul neagresiv („Sunt sigur că o să ne spuneți dumneavoastră”) ale dlui Iohannis.

Se prea poate ca această primă întâlnire să fie semnul că ne-am căptușit pentru viitorii 5 ani cu dl Ponta ca președinte.
De ce?
Pentru că media - și mai ales cei doi președinți post-decembriști mai longevivi, dl Iliescu și dl Băsescu, l-au obișnuit pe cetățeanul român cu ideea că, într-o confruntare, un președinte trebuie să fie autoritar până la autocrație, să-și impună fără menajamente părerea, să taie vorba interlocutorului, să facă orice pentru a-și înăbuși adversarul, inclusiv, la extrem, să mintă și să dea dovadă de mojicie.
Dacă ne gândim bine, președinții de care am avut parte (cu o excepție nesemnificativă) sunt proveniți din familii care, în mod vizibil, nu i-au prea dotat cu regulile bunei creșteri și ca atare, la maturitate, educația nu i-a încurcat în strategiile de atingere ale țelurilor politice.
Ca să nu mai vorbim de oficializarea în politica românească a principiului „Calomniază, chiar dacă nu e adevărat tot rămâne ceva”, mânuit cu dexteritate de politicianul dâmbovițean, dar stânjenitor pentru un om… normal.

Așa că normalitatea și buna creștere ale dlui Iohannis l-au dezavantajat. În prima parte a dezbaterii, a părut să se adapteze cu greu agresivității și lipsei de maniere a dlui Ponta. Abia în a doua parte a întâlnirii s-a hotărât să-i răspundă mai apăsat, cu argumente. 
Dar și acestea rostite cu un bun-simț pe care oamenii simpli, tăbăciți de tupeul post-decembrist, l-ar fi putut confunda cu nehotărârea.
Pe de altă parte, pe dl Ponta l-a dezavantajat chiar excesul de nervozitate și de combativitate de care a dat dovadă. 
Oamenii cu scaun la cap nu au apreciat obrăznicia infantilă cu care și-a întrerupt tot timpul interlocutorii și modul râzgâiat și îmbufnat în care s-a abținut să o mai facă atunci când a fost amenințat cu tăierea microfonului. 
Nici felul în care încerca să-și încurce adversarul cu chichițe și să-și găsească argumentele în fițuicile pregătite de-acasă.

Nu știu dacă, în zilele următoare, dl Iohannis va putea trece peste felul lui de a fi și va reuși să-i răspundă dlui Ponta cu aceeași monedă. 
De seriozitate, de cinste, de dorința de a aduce binele în viața țării nu duce lipsă, dar, cu un asemenea interlocutor, va avea nevoie de mai mult decât atât. De multă mitocănie, de talentul de a mânui minciuna fără scrupule și de alte „calități” asemenea, pe care s-ar putea să nu le aibă.
Așa cum mi-a spus o persoană pe care o bănuiesc de minte mai… modestă, „nu e pregătit să fie președinte”. 
Nu e de mirare o asemenea opinie, dacă ne uităm la ce electorat avem: 

https://www.youtube.com/watch?v=nAGT8Y28FWc&feature=youtu.be


Uitați-vă cu luare-aminte până la sfârșit. Merită!       

Poate, dacă dl Iohannis se va „hârși” în atmosfera politică bucureșteană în următorii 5 ani, să avem după aceea noroc de un președinte mai civilizat, mai aproape de baremurile europene.
Poate va mai ajuta și dezastrul care se arată la orizont, sărăcia care se va adânci ca urmare a necesității de a plăti împrumuturile nebunești din care s-au făcut pomenile electorale, ca urmare a lipsei de chibzuință din ultimii doi ani în administrarea țării, a suprataxării deșănțate care deja îl sugrumă pe micul investitor, cel pe spinarea căruia stă bugetul țării. 

Între fuga din țară a celor care creează și muncesc și așteptările nătânge „să li se dea” ale celor care sunt obișnuiți de o viață cu pomana de la stat, am impresia că ne așteaptă zile grele.  Mă tem că vor rămâne în țară numai pensionarii, leneșii și hoții. 
De hoți nu am grijă, cu siguranță o să mai găsească ce să mai fure, dar celorlalți din ce „li se va mai da?”
Din acest punct de vedere, poate ar fi mai bine să câștige dl Ponta. Să încaseze personal urmările felului în care (nu) a administrat țara în ultimii ani și ale risipei electorale.

Oare cum vom mai rezista?   

vineri, 17 octombrie 2014

Frumoasele bucureștence de altădată...


Fete frumoase, bine educate, călătorite prin toată Europa...așa erau multe dintre româncele primei jumătăți a secolului XX. Iat-o pe una dintre ele, fotografiată la Geneva, în zorii secolului.

O alta, cam în aceeași vreme. La București.

Și alta. În 1940.
Frumoasele bucureștence de altădată... mătușile de mai târziu...

vineri, 5 septembrie 2014

Viața de zi cu zi a unei veverițe de Herăstrău

Salut! Ceva alune pe-aici?
Parcă văd o alună acolo.
Mda, arată ca o alună... Dar e ghindă...
Și aici? O nucă! Pe asta am mai mâncat-o o dată!
Oamenii ăștia își închipuie că o să mănânc ghinde? Doar nu sunt mistreț !!!


În sfârșit! O alună! Pe azi m-am aranjat! Să vedem mâine...
Vizitatori din Herăstrău! Poate pierdeți ceva nuci pe-acolo. 
Cu siguranță că o să aibă cine să le găsească...